“Bună!”  am spus cu o voce bine dispusă după ce am deschis ușa, nimeni nu mi-a răspuns.

 

          Când am intrat în casă, m-am descălțat și mi-am lăsat papucii în antreu. Îmi era stranie atmosfera din casa mea, era o liniște arzătoare. Mă uitam atent prin toată încăperea, mi se părea prea ciudat totul. Am mers mai departe. Am intrat în bucătărie și am văzut pe masa din dreapta mea un cuțit și alături erau câteva felii de pâine, de parcă ar fi fost uitate acolo. Mi-am încruntat fruntea și am început să merg mai departe spre cealaltă cameră. Cu maximă atenție, am pășit pragul în sufragerie. Am căscat ochii văzând hainele tatălui meu aruncate jos. Pe masă erau câteva foi rupte, apoi m-am uitat pe podeaua de  sub masă, am văzut un pix, câteva caiete și cărți de ale mele aruncate. Îmi aduceam aminte cum dimineața le-am aranjat pe fereastră, acolo obișnuiesc să-mi pun uneori lucrurile. Mi-am căutat telefonul prin buzunare, după care mi-am dat seama că l-am pus în geantă. L-am deschis și am format numărul tatălui meu, nu mi-a răspuns... 

   

          Uneori mă simțeam rău sau nu aveam dispoziție, poate din cauza vârstei, poate a dragostei, doar știi și tu cum e la această vârstă - 18 ani,  afecțiunea te cuprinde din toate părțile. Deci, tata mereu știa când să spună  și ce să spună pentru a mă face să zâmbesc, dar acum e rândul meu. E o perioadă grea, nu știu ce să fac și cum să procedez. Nu știu ce aș putea sa-i spun pentru ca să-l văd fericit. Ce vorbesc, care fericire? Cine ar fi fericit în asemenea situație? Mă gândesc și nu-mi dau seama cum îi venea așa ușor să mă facă să râd. Mă simt vinovată, pentru că eu nu pot, sunt inaptă. Ce i-aș putea spune? Un banc? I-ar fi oare interesant să asculte bancurile mele prostești? Poate are nevoie de liniște? Oare să-i sugerez să-și ia o odihnă? Să plece undeva ca să fie singur, doar el și gândurile lui. Dar dacă are nevoie de susținere morală? Nu știu... Poate să vorbesc cu mama, să-i cer sfatul? Oh, Doamne, chiar sunt atât de incapabilă ca să mă gândesc singură la ceva pentru a-l susține pe tatăl meu?  Ridic privirea dinspre monitor și o îndrept spre el, mă uit în ochii lui obosiți și nedormiți de câteva nopți. Niciodată nu l-am mai văzut așa, de-ai ști cât mi-e de dor să-ți văd ochii plini de tinerețe și ferice. Nu vreau să-mi imaginez ce simți, câtă durere și amărăciune. Tată, va trece, tu doar știi...

 

         M-am sculat de pe scaun, m-am dus la bucătărie și am pus apa la fiert, între timp mă uitam pe fereastră. Deseori obișnuiesc să mă uit ce se petrece dincolo de pereții între care mă aflu, poate pentru că dese ori mă simt încătușată, limitată? Am simțit cum pașii se îndreptau spre mine, credeam că voia să vorbim ceva, dar s-a dus mai departe, la el în cameră. După ce a fiert apa, am stins aragazul și am luat-o în aceeași direcție, după el. Am intrat în cameră și l-am văzut stând pe canapea, m-am așezat lângă el, am pus capul pe umărul lui, iar el m-a luat de mână și m-a sărutat pe frunte. Atunci am simțit că nu mai trebuie nimic altceva decât acea îmbrățișare, pentru că aceasta, de fapt, era susținerea de care avea nevoie.

 

          ...După ce nu mi-a răspuns la apel, mă uitam în jurul meu, la dezordinea din sufragerie și încercam să analizez situația.  M-am îngrijorat gândindu-mă la diferite probabilități și am decis să mai sun o dată și încă o dată, până când mi-a răspuns și l-am întrebat cu un ton neliniștit: 

-Tată, unde ești?

-În satul de baștină, a murit mama.