Șansa de a evada din lumea tăcerii

article1
Colaj CIJM

Copiii cu dizabilități de auz pot învața să vorbească și pot fi integrați cu succes în școlile obișnuite. O demonstrează exemplul celor care au revenit în comunitate, după ce școlile speciale în care erau exilați, ani la rând, au fost reformate.

Exilați în instituții speciale de la vârsta de 3 ani

Până de curând mulți copii născuți cu surditate trebuiau să se despartă de familiile lor încă de la vârsta de 3 ani, când erau înscriși la una din grădinițele speciale care activau în țară. Într-o astfel de instituție cu regim închis au ajuns și doi frați din raionul Hâncești: Marina și Victor (numele sunt schimbate). Cei doi copii care au acum 3 și 5 ani, s-au născut cu grave probleme de auz. Tatăl a plecat din familie la scurt timp după ce frații au fost diagnosticați cu hipoacuzie, iar mama s-a văzut nevoită să îi înscrie la grădinița pentru copii hipoacuzici din Bălți, aflată la peste 160 de kilometri distanță de casă. Se vedeau foarte rar, iar șansa de a fi din nou împreună le-a venit după ce școala a fost reorganizată, iar copiii – reintegrați în familii. Acum cei doi frați merg la grădinița din satul lor de baștină, au aparate auditive, iar un logoped îi ajută să se reabiliteze. Reforma a fost realizată de autorități cu suportul Asociației „Copil, Comunitate, Familie - CCF  Moldova”, una din organizațiile neguvernamentale care sprijină Guvernul în asigurarea dreptului fiecărui copil la o familie.   

Foto: CIJM (poză-simbol)

Vasile, un băiat de 7 ani este un alt fost discipol al grădiniței din Bălți. El a ajuns în instituție la numai 4 ani, după ce a fost diagnosticat cu surditate bilaterală profundă. De fapt, plasarea în această instituție a fost singura soluție oferită de autorități pentru acest copil, la fel ca pentru mulți alții, care erau diagnosticați cu hipoacuzie. Tatal îl lua acasă, iar dimineața îl aducea din nou la instituție, deși pentru asta trebuiau să parcurgă  mai mulți kilometri cu transportul public. În ultimul an de aflare a lui Vasile în instituție, parinții săi erau încurajați de angajați să nu mai ia copilul acasă astfel ca acesta să se obișnuiască cu despărțirea de cei dragi. Asta deoarece după ce împlineau vârsta de 7 ani copiii erau pregătiți să meargă la alte instituții - în Chișinău sau în raionul Călărași.

Cu ajutorul CCF Moldova, Vasile, de rând cu ceilalți copii din instituție, a fost reintegrat în familia biologică. Acum băiatul frecventează școala din comunitate și beneficiază de serviciile unui logoped de la Serviciul raional de asistenţa psihopedagogică.  Atât familia sa, cât și cadrele didactice din școală au fost instruite cum să acționeze pentru a-l ajuta să se reintegreze, dar și să utilizeze corect aparatele auditive de care dispune.

Revenirea copiilor în comunitate a fost precedată de o evaluare complexă a dosarelor tuturor celor 19  micuți care se aflau în instituție și a familiilor în care aceștia urmau să fie reintegrați.  În baza acestei analize experții CCF-Moldova au propus soluții clare pentru fiecare caz în parte astfel ca toți copiii să poată merge la școlile și grădinițele din localitățile lor de baștină.

„Cei 19 copii aveau între 3 și 8 ani și erau din 15 raioane ale republicii.  Dintre aceștia, 4 nu aveau probleme cu auzul și chiar puteau vorbi la momentul instituionalizării, fiind plasați în instituție din motive strict sociale”, spune Lorina Ghițu, manager de programe la CCF Moldova.

Doi angajați la fiecare copil

Cu un număr de angajați dublu față de cel al copiilor și cu un buget de 3 milioane de lei anual, instituția asigura condiții minime de întreținere și educație, fără să se preocupe de reabilitarea copiilor.   Un calcul simplu demonstrează că statul cheltuia în fiecare an câte 150 de mii de lei pentru fiecare copil care se afla aici. Majoritatea resurselor erau utilizate pentru salarizarea angajaților. În 4-5 ani, cât se află un copil în instituţie, suma se ridică la peste jumătate de milion de lei. Cei care luptă pentru drepturile copiilor cu deficiență de auz spun că aceşti bani ar avea o eficienţă mai mare dacă ar fi folosiţi pentru achiziţionarea de proteze auditive performante. Aceste costuri sunt mult mai mici decât cele pe care le presupune susţinerea unei persoane cu dizabilităţi pe tot parcursul vieţii.

O piedică serioasă în dezvoltarea limbajului copiilor era faptul că unii dintre ei nu foloseau aproape deloc aparatele auditive individuale. În lista angajaţilor nu era prevăzută o funcţie de inginer, care să se ocupe de reglarea acestor aparate. Practic copiii  nu erau ajutați să își depășească dizabilitatea, or, între pereții instituției chiar și cei care știau a vorbi erau impuși de anturaj să folosească limbajul mimico-gestual. La vârsta de 7-8 ani, copiii erau pregătiți să meargă într-o școală specială, iar la absolvire, ei puteau merge într-o singură școală, în care există un număr limitat de oferte educaționale: băcătari, cizmari și lucrul în lemn. 

Lorina Ghițu spune că reacția părinților la vestea că instituția de la Bălți va fi închisă a fost foarte diferită. În timp ce unii s-au bucurat și au acceptat imediat să își ia copiii acasă, alții s-au împotrivit categoric. Reacții similare au avut și cadrele didactice care trebuiau să lucreze în continuare cu acești copii. „De la educatori foarte deschiși, care au înțeles că toată viața noastră este o schimbare, până la educatori mai reticenți, mai supărați pentru că nu știu ce și cum să facă pentru  un copil care are probleme de auz”, spune Lorina Ghițu. 

O altă specialistă, Viorica Cojocaru, coordonator Program  Educație  Incluzivă, CCF Moldova, spune că în instituția de la Bălți copiii nu erau ajutați să se dezvolte ci, mai degrabă, degradau.

„Sistemele rezidențiale vor să ne convingă că au metodologie și învață copiii să citească. Lecturarea asta este una inconștientă. Ideea este că el nu înțelege ce înseamnă un cuvânt sau altul. Chiar dacă are o surditate profundă, copilul, venind în școala din comunitate merge după modelul altor copii – învață, repetă, după care, dacă învață suficiente cuvinte, alcătuiește propoziții simple”, subliniază Viorica Cojocaru. Ea spune că fiecare copil va fi monitorizat pe parcursul unui an sau doi în funcție de complexitatea cazului. Totodată, toți profesorii și educatorii, care lucrează cu foștii discipoli ai grădiniței de la Bălți, au trecut prin stagii de formare oferite de CCF  Moldova.

„Am făcut două formări cu toate grădinițele și  o formare mixtă la care au participat părinți, reprezentanții serviciilor specializate și specialiștii din grădinițe, școli primare unde trebuiau să fie integrați copii. Una a fost pentru adaptare la aparatul auditiv și cea de-a doua – pe planificarea, realizarea procesului instructiv educativ, evaluare”, adaugă Viorica Cojocaru.

Pentru ca integrarea să fie una de succes, acum CCF-Moldova caută posibilități să achiziționeze sisteme FM – niște amplificatoare care pot fi folosite de profesori în clasele obișnuite în lucrul cu copiii hipoacuzici.

Cei care nu aud pot învăța să vorbească

Pentru copiii care creșteau în instituții similare cu cea de la Bălți singura modalitate să comunice cu cei din jur era limbajul mimico-gestual. În prezent, specialiștii pun accentul  pe dezvoltarea vorbirii acestor copii, fapt care îi integrează în societate și nu îi mai face dependenți de stat pentru tot restul vieții.

Președinta Asociației Copiilor Surzi, Veronica Căpătici, susține că termenul surdo-mut este unul impropriu și că o persoană care nu aude nu poate vorbi doar din cauza că nu şi-a dezvoltat comunicarea, ci a învăţat doar limbajul mimico-gestual.  Potrivit ei, soluția ar fi ca toți copiii să treacă, încă din primele zile de viață un test care să determine dacă au probleme cu auzul. În cazurile în care auzul lipsește ar trebui să se recurgă la implantul cohlear, care îl ajută pe copil să poată auzi sunetele și să își dezvolte vorbirea. În multe țări ale lumii, această intervenție este asigurată de stat.

Veronica Căpătici, președinta Asociației Copiilor Surzi

În Moldova, familiile sunt lăsate pe cont propriu

În Republica Moldova implantul cohlear nu este inclus în programul asigurat de stat, astfel încât familiile care vor să recurgă la această intervenție pentru copiii lor trebuie să achite cel puțin 25 de mii de euro. În schimb, statul alocă bani pentru procurarea a două aparate auditive odată la cinci ani. Problema este că atunci când acestea se defectează familiile trebuie să se descurce pe cont propriu. Tot din buzunarul părinților sunt achitate și așa-numitele olive auditive, costul cărora ajunge la 600-700 de lei. Pentru că la copii canalul auditiv se dezvoltă rapid, olivele trebuie schimbate o dată la jumătate de an.

Singura instituție de alternativă specializată în susținerea copiilor cu auzul afectat este Centrul de reabilitare pentru copiii surzi. În luna octombrie, centrul, deschis Asociația Copiilor Surzi cu ajutorul UNICEF și a altor donatori străini, a  împlinit 14 ani.

Pe parcursul anilor, instituţia a contribuit la integrarea socială a peste 100 de copii și tineri cu probleme de auz. Situat în curtea unei grădiniţe din capitală și izolat de restul lumii, centrul atrage anual zeci de familii care sunt dispuse să lupte pentru viitorul copiilor lor. În zilele de vacanţă aici vin pentru reabilitare copii din toate raioanele, iar specialiştii de la centru îi ajută să se recupereze. „Singurul lucru oferit de stat este acest local, dar trebuie să plătim serviciile comunale. Nu ne ajută să angajăm un surdo pedagog, de exemplu. Problemele noastre nu sunt prioritare. Au fost și tentative de a ne alunga din acest sediu, ne pun bețe în roate”, spune Veronica Căpătici.

În prezent, centrul are în jur de 40 de beneficiari însă, la nivel de țară,  numărul celor care au nevoie de astfel de servicii este mult mai mare. Ca să poată beneficia de serviciile centrului, unii părinţi vin de câteva ori pe săptămână de la Edineț, Briceni sau Soroca. Ajutați de specialiștii centrului, treptat, copii care nu vorbeau deloc, învaţă a vorbi, iar treptat limbajul lor devine suficient de dezvoltat pentru a putea comunica cu cei din jur.

Cei care nu vor să se despartă de copii trebuie să caute soluții

Pe de altă parte, cei care vor să își țină copiii acasă nu au întotdeauna soluții clare la îndemână, iar instituțiile de învățământ învață din mers cum să lucreze cu această actegorie de copii. Marina și Eugen, doi tineri din Capitală, au un copil hipoacuzic. Deși nimeni din familie nu a avut niciodată probleme cu auzul, copilul s-a născut cu o surditate severă. Problemele au fost depistate abia când copilul a împlinit 3 ani. Părinții au fost induși în eroare de faptul că băiatul a început a gânguri, capacitate pe care o au și copiii  hipoacuzici.

De câteva luni el poartă  două aparate auditive și deja a început a reacționa la vorbirea celor din jur. „Ultima audiogramă arată că reacționează mai bine la sunete, știe de unde vine un anumit sunet, cine îl emite etc”, spune mama băiatului.  Părinții afirmă că nu s-au gândit nicio clipă să îl înscrie la o instituție specială, dar că, la grădinița unde merge, nu prea are cine se ocupa de el în mod individual.

Colaj//Ilustratii confecționate de beneficiarii Centrului de reabiltare a copiilor surzi din Moldova

Limbajul mimico-gestual a rămas în chirilică

În timp ce țara noastră a trecut la grafia latină încă înainate de independență, limbajul mimico-gestual continuă să fie în grafie chirilică. „În plus, fiecare localitate are limbajul său, de asta în acest domeniu este un haos. Noi știm de asta și am sus că nu e normal să fie limbajul rus și dactilemele în română, dar se pare c nu suntem auziți”, ne povestește Veronica Căpătici.

Potrivit datelor oficiale, în Republica Moldova sunt înregistrate în jur de 5.000 de persoane cu deficienţe de auz.

Investigația a fost realizată în cadrul proiectului „Advocacy for Child Rights” desfășurat de Centrul de Investigații Jurnalistice (CIJM) cu suportul UNICEF Moldova. Opiniile exprimate pe acest site aparţin autorilor şi editorilor şi nu reflectă neapărat politicile sau viziunile UNICEF.